Tag Archives: straiţă

Poveste de Crăciun

28 Dec

Straiţa plină

 

– „Nu meri nicări draga mamii, eşti pre micuţă! Stăi aici cu mama şi-i ţi-i faşe turte cu mere, ni…”

– „Nuuu, vreu şi eu la co-o-rin-dă-ăă…” răspunse copila printre suspine.

Plângea de dimineaţă, de când auzise că fraţii ei mai mari aveau să plece pe sară la colindat cu ceata de copii de pe uliţa lor. Ştia că vor veni înapoi cu straiţele pline de mere, nuci, colăcei şi alte bunătăţi. Nu pentru că nu ar fi avut şi ea, dar de la alţii întotdeauna e mai bun decât de acasa. Aşa gândea maică-sa, care încercase toată ziua s-o împace cu din toate acestea, ba chiar şi cu turte mici cu mere, pe care le pregătise dinains pentru micuţa Măria.

Ţi-ai găsit!

Zgâtia de fată de numai cinci ani si jumătate nici nu vroia să auda; colinda era pentru ea era ceva tainic, nemaipomenit şi ardea de nerăbdare să vadă cu ochii ei de unde îşi umplu fraţii mai mari traistele cu atâtea bunătăţi şi ce fac ei pentru asta.

Auzise colindele pe care le tot cântau ei de vreo două zile încoace, când îşi ajutau părinţii la treburile din ogradă, ba chiar şi prin casă – pentru ca să le ţină minte bine, să nu se facă de râs în faţa prietenilor de pe uliţă şi a vecinilor pe care îi vor colinda.

Ochii ei micuţi şi negri se scăldau în lacrimi – pentru a câta oară în ziua aceea! Mama, neînduplecată dar îngrijorată pentru odorul cel mic, încerca în zadar s-o liniştească.

Tu Ană, las-o amu să margă şi ie! zise în cele din urmă tatăl, sătul şi el de atâta sfadă.”  –„No taci, urmă el, c-oi mere cu Iliuţă şi cu Trăian, auzi tu?”

– „Daîi pre mică omule, cum sa margă  ie pe aşe vreme, ai bolunzit?” – se împotrivi mama.

Dar tatăl n-o mai ascultă si-i chema pe băieţi.

– „No, măi ficiori, s-o luaţi şi pe Măria la corindat, auzitu-m-aţi? Dar să aveţi grija de ie, să nu paţă oarece!”

– „Ie, o luăm…” răspunseră băieţii într-un glas, cam pe jumătate ce-i drept.

– „No, aşe!” zise tata şi se opri tot scandalul iscat de micuţa tirană.

Toţi ceilalţi ştiau că nu mai încape nici o vorbă peste hotărârea tatei; chiar si Măria încetase suspinele… iar acum îi încolti un zâmbet în ochi.

 

Uliţa se umplu de copii , adunaţi la locul hotărât dinainte. Ultimii sosiţi – doi băieţi şi o mogâldeaţă îmbrobodită- se alăturară cetei şi porniră cu toţii spre capătul celălalt al satului.

Măria, mică, îmbrobodită, cu ghete noi si colţuni în picioare, cu pantalonaşi groşi pe sub catrinţă şi cojocel cu mâneci, ţopăia în urma fraţilor ei ţinând cu mândrie straiţa ei cea nouă pe după gât. Nu mai fusese niciodată pâna acum noaptea în afara casei şi privea uimită drumul şi casele acoperite de zăpadă, luminate în negură. Se oprea din când în când , atentă la fumul albicios-cenuşiu ce ieşea in rotocoale molcome la fiecare casă.

Minunile serii de Ajun incepuseră deja pentru ea. 

Privea cu mirare la fiecare pas tot ce îi apărea in faţă cu ochii ei de copil abia ieşit în lume şi nu scotea niciun sunet… de uimire, de teamă?

– „Hai Mărie, vino!” se mai întorcea Iliuţă, fratele cel mare, în grija căruia se afla.  – „Dă-mi mâna!” şi o apucă strâns de mânuţă trăgând-o după el prin nămeţi.

După puţin timp ajunseră la prima casă…

 

Trecuseră mai bine de două ceasuri de când plecaseră de acasă şi colindele lor aduseră vestea Naşterii Domnului la aproape toate casele din sat.  Măria, cu ochii ei negri miraţi, îi privise pe ceilalti cântând cuvintele acelea ciudate pe care le auzise de atâtea ori în ultimile zile dar acum nu le mai înţelegea deloc; pesemne celalţi copii le învăţaseră altmineri decât fraţii ei, care  acum parcă vorbeau într-o altă limbă. Încercase ea de câteva ori să-i îngâne dar, ca la mersul pe jos prin omăt, rămase mereu în urma lor. Renunţase şi se mulţumi să privească gazdele şi mai ales coşul de nuiele pe care îl scoteau cu ei când primeau pe urători. Aflase acum de unde îşi umpleau fraţii ei traistele; învăţase repede că acolo, în acele coşuri se află ceea ce îşi dorea mai mult – bunătăţile fiecărei case. Spera de fiecare dată sa fie ceva nou, că se săturase de să tot primească nuci, colaci si mere… Câteodată, cineva mai strecura gutui, migdale şi prune uscate pe care numai ei li le dădea.

– „Tulai-Doamne, uite nană şe copchilă micuţă…! Dar cum de s-o îndurat Ana lui Căpâlnaş să-şi lese prunc aşe micuţ noaptea p-afar? Vaaai, şe oamini!” dădeau din cap, cu mâna la gură, nanele toate căte se aflau la casele omenilor gospodair…  Măria, fără să scoată o vorbă, culegea din mâinile lor acele comori si le băga deodată pe toate in straiţă.

Nici frigul, nici oboseala n-o făceau să renunţe cumva la ceata ei de corindători. Nici n-avea cum… casa lor era departe si ea se găsea pentru întâia oară fara mama- de care nu se despărţea nici în somn. Acum se ţinea de straiţa lui Iliuţă cu o mână iar cu cealalta şi-o strângea pe a ei ce-i stătea pe-un umăr, după cap.

 

Terminaseră de urat şi la ultima gospodărie; porniră spre casă.

Ceata se sparse, câţiva o luaseră veseli repede la vale spre uliţa lor. Drumul, acoperit de zăpada bătătorită de urmele carelor si de paşii oamenilor, şerpuia printre case şi livezi, pe care le puteai vedea până departe.

Măria rămase – cum altfel?- în urma lor, chiar şi grijuliul Iliuţă se depărtase binişor de ea, cuprins de bucuria unei bătăi bune cu zăpadă. Bulgării zburau la deal şi la vale în râsetele si chiuiturile copiilor.  Unii, mai puternici, tăbărau pe cei mai slabi şi să te ţii frecuşuri! Ţipau, râdeau, se strigau unii pe alţii, se rostogoleau la vale incleştaţi in joacă…

Dar, parcă lipsea ceva, totuşi.

-„Măria!” îşi aduse aminte Iliuţă, de undeva de deasupra unui alt baiat pe care îl doborâse în omăt.

-„Mărieee! Unde eşti?”

Ceilalţi se opriră din joacă.

-„Ce-i măi, ce-i?”

-„Măria, unde e Măria?” strigă la ei Iliuţă.

-„No, de unde să ştiu io?” îngăimă fără putere Trăian. –„Că doară cu tine o fo’” .

– „Mărie, Mărieee!!!!!!!!” Strigă din toţi plămânii Iliuţă. Presimţea ceva rău… cum să se intoarcă acasă fără Măria?

– „Măriiieeee, Măriiieeeeeee!!!!!!”

Se ridicară şi se repeziră cu toţii în sus, la deal. Acum se grupaseră şi urcau cu băgare de seamă, scotocind cu privirea pe drum şi prin ogrăzi…

Un câine incepu să urle departe, in valea de se lăsa in dreapta drumului si ceata, speriată, se strânse şi mai aproape…

-„Lupul!” îngaimă unul mai mic, Gavrilă, fiul popii.

-„Taşi măi, n-o mai vinit lupii p-aişi de cand o dat grofii cu puşca…”

-„Ce, n-o vini altu?” nu se lasa micuţul.

-:Mă! Nu ţi-o zîs părintele că lupii vin numa in haită? Auzit-ai tu amu mai mulţi lupi?” se intoarse Trăian ameninţător către el.

Micuţul tăcu, ruşinat că îl luă frica pe dinainte. Învăţase şi el la şcoală că lupii umblă în haită, dar cel mai ruşine îi fu că trebui să-i zică asta Trăian, că tată-su era numai un rotar din sat, nu popă ca al lui.

– „Bine că amu trebă să cătăm plodu şela… musai o fo să margă şî ie…” bodogăni micuţul, ca un om mare, ca să schimbe vorba. Lui Trăian atât i-o trebuit să audă. Îl apucă pe fiul popii de guler şi, când vru să-l arunce în omăt, altul, din faţă strigă vesel:

-„Uite-o!”

În faţa lor, Măria stătea dreaptă, speriată, cu mâna pe baiera straiţei, privind la ei.

Tot uitându-se împrejur, cu ochii la noutăţile ce-i treceau prin faţa ochilor, nu bagă de seamă că ceilalţi se depărtaseră… Iar cei mari, în goana lor de joacă uitaseră de ea acolo, după un cot al drumului…

Când s-a pomenit singură, se opri aşa, stana de piatră şi nu-şi mai luă privirea de la drumul care o cotea la dreapta… Tăcuse si asteptase… Nu ştia ce să facă. Să plângă? Cine s-o audă? Acasă doar deschidea gura si scâncea puţin şi toti erau la picioarele ei… Dar aici, cine să fie?

Iliuţă se repzi la ea şi o luă în braţe:

-„Mărie, Mărie, ce faşi aişe?”

De cum o luă în braţe, Măria se dezmetici şi prinse curaj – începu un bocet atat de tare, că stârni o laie de câini de pe la casele vecine. Iliuţă se chinuia s-o ţină bine, dar fata, atentă totuşi la straiţa ei pe care tot pe umăr şi-o ţinea, nu se lasă cuprinsă bine de mâinile baiatului… O lăsă încet jos şi o porniră la vale printre hămăiturile cotarlelor ieşite pe la garduri. Incet, liota de urători o porni la vale.

În cele din urmă ajunseră pe uliţa lor şi se despărţiră, fiecare la casa lui. Ajunseră şi la ei. La o fereastră, mama pusese lampa aprinsă.

-„Uite Mărie, casa noastră”, zise Trăian vesel copilei. Aceasta, de bucurie, zmucindu-se din mâna lui Iliuţă, o luă la goană. Nu avea cum sa facă multi paşi… inevitabilul nu se lăsă aşteptat. Acum era intinsă cu faţa in jos, in zăpadă; straiţa, agăţată incă de ea, zăcea aproape goală pe luciul zăpezii bătătorite… Când ridică privirea văzu dezastrul. Toată munca ei de-o noapte, goana după cei mari pe la atâtea case, plânsul ei din ajun, toată hărmălaia ce-o iscase, in sfârşit! toată munca ei fuse de-a surda? Obosită de cât plânsese cu folos până atunci, Măria se ridică repede şi-şi strânse degrabmerindele de pe jos; cu o mâna ţinea straiţa şi cu cealaltă mătura tot ce-i căzuse, direct in ea… Mă rog, aproape tot sau poate chiar mai mult… Nu mai conta, important era că ajunsese acasă.

Inăuntru, ca acasă: cald, bine şi miros de bunătăţi. Mama, cum le deschise uşa o şi luă în braţe:

-„Mica mea, Măriuţă! Tulai-Doamne, uite la ie, ce aprinsă e! Cum o fola corindat?”

– „Fain mămucă, om corindape la căşi”… se lăudă ea in gura mare, nevoind sa spuie cate o păţit… Mama ca mama, dar tata avea o vorbă ase de hotărâtă…! Şi mica diavoliţă ştia ca altadată plânsul ei va fi în zadar.

 

 

Mai tarziu, pe la cântatul cocoşilor termină si mama treburile. Trebuia să se întindă puţin în pat, urma o zi grea. Slujba de dimineaţă la biserică, apoi masa de Crăciun tocmai după miezul zilei… Scoase ultimii colaci din cuptor, luă lampa şi se îndreptă spre pat. Copiii dormeau tustrei pe laiţa dinspre cuptor. Vru să se aşeze lângă omul ei, cand o izbi un iz puternic şi nu tocmai plăcut. Ce să fie? În casa ei de ardeleancă gospodină aşa ceva era cu neputinţă să se găsească! Pfui! Din ce în ce mai tare! Nu se poate, parcă a murit un şoarece, aşa duhneşte! Cu lampa în mână săltă aşternuturile şi se uită pe sub laiţe. Nimic! Doar ieri cotrobăise acolo, făcând curăţenie. Eeee! O fi adus oarece gunoi de afară odată cu lemnele de foc? Cercetă şi acolo. Nimic! Se îndreptă de şale cu greu, obosită de peste zi. Ce să fie? Nu avea cum să inchidă un ochi făra să afle ce duhnea aşa de tare şi fără să faca curăţenie. Tot privind de jur-împrejur pe podele, văzu ceva, un nu-ştiu-ce în dosul uşii. Ceva negru, rotund… Uite şi pe uşă! O şiră subţire de negreală… de unde vine? Mai sus, agăţată de un cui, în rând cu celelalte, stătea straiţa copchilei. O pată mică, pe fundul ei, mustea, sobozind arar câte doua-trei picături… O cuprinse o frică mare. Ce intrase in straiţa fetei? Ce putea fi?  Se repezi şi o răsturnă pe un ţol: printre mere, nuci, colaci si chiar migdale, prune uscate şi gutui, se răsfăţa, cât era de mare, o urmă a trecerii vreunui câine cu oile la imaş… un biet rahat, inţepenit de ger, prinse acum a se dezgheţa la caldura casei…

 

Dimineaţă, o mamă, muiată de oboseală dar îngrijorată, avea nevoie de explicaţii… Nu, n-a fost nimic, au spus băieţii, poate doar cineva rau dintre copii să i-o fi pus-o acolo… din invidie. Sau – te pomeneşti- că Măria  s-a grăbit şi s-a lăcomit când şi-a strâns singură ce-a pierdut la întoarcere?  Cine poate să ştie mai bine decât ea însăşi?

 

Mai vrei cafea?” mă întrebă bunica.

– „Nu, sarumâna, am destulă”.

Mestecam încet în ceaşcă şi abia îmi ţineam un hohot de râs. Dar ar fi fost prea mult, râsesem destul şi povestirea se terminase demult.

– „Şi? Pe urmă? Ce au mai spus mama, tata?”

– „Ce să spună? Că a fost ultima oară cand o mai lasă pe Măria la colindat, ce să zică?”

– „Şi aşa a fost?” insistai eu.

La care, bunica îşi îndreptă ochii aceia micuţi şi negri şi mă privii triumfătoare, aşa cum trebuie să-i fi privit pe ai ei demult, acasă:

– “Dacă era aşa, nu aş mai fi făcut în viaţă tot ce mi-am dorit, nu crezi?”

  Citește în continuare

Gorepirgu's Blog

Just another WordPress.com site

Genunchiul Lumii

blogolumea. strada sforii. poezie pierdută. crochiuri. cotidiene

Alexandru Mitache's Blog

Jan-Ken-Pon WordPress.com weblog

The WordPress.com Blog

The latest news on WordPress.com and the WordPress community.