Imagine

Şi totuşi, cum se menţine o lichea la Putere?

6 Ian

    Ştiţi ce e aceea o lichea?

  Unii cred că ar fi o specie veche, ancestrală pe meleagurile noastre mioritice, cele mai vechi atestări fiind legate de Bastus, trădătorul lui Decebal, pe care Gerula – Ilarion Ciobanu îl ţinea legat ca pildă pentru  posteritate. Şi posteritatea a ţinut minte filmul, dar nu şi pilda. Mai apoi, licheaua a îmbrăcat haine alese şi s-a făcut ciocoi, că doar făcea parte întotdeauna din cârdul ce se ţine după Putere; altminteri, ce să caute în sărăcime? N-ar mai avea pe cine licheli şi ciocoii.. Că uitai să vă zic, meseria de bază a lichelei este lingerea picioarelor stăpânirii şi călcarea (cu picioarele sale, de data asta) a capetelor celor de-o seamă cu el şi mai mici pentru devenirea şi bunăstarea Ţării. Şi a domniei sale, mai întâi…  Împrejurul Stăpânului şi al său nu mai e loc pentru nimeni. Toţi ceilalţi afară! La munca de jos, că prea s-au sumeţit şi inspiră tot aerul de care ei au atâta nevoie.

    Aşa a ajuns licheaua să poarte haine scumpe, dăruite totdeauna de Stăpânire: când caftane călduroase, când tunici ostăşeşti, când redingote, mă rog – fiecare cum a apucat să se chivernisească. Iar pentru această mare dărnicie a Stăpânului, el, sluga prea-plecată-de-şale, trebuia să fie recunoscător de-a pururea, de-a-fir-a-păr şi cu toate puterile sale. Atât de recunoscător, încât nu rămânea zvon sau cimilitură auzită în târg sau în mahala să nu i-o spuie ca o taină de mare primejdie Binefăcătorului său. Ba chiar şi pe deasupra, aducea la urechea Prea-înalţatului şi propriile izvodiri, numai ca să fie încă o palmă mai sus în ochii Mărimii Sale – Stăpânul. Uneori, e drept că ajungea şi mai sus, legat în ştreang sau aşezat cuminte într-un par ascuţit cu meşteşug… Ghinion, aşa e viaţa! E adevărat că meseria asta e foarte riscantă, nu zic nu, dar şi aducătoare de arginţi, plăceri şi puteri la care un ageamiu nici nu ar visa. Tot un ghinion era şi când el îşi privea Stăpânul care, uneori, încasa aceleaşi firitiseli aducătoare de pace eternă de la cineva mult mai mare. Cum spuneam aşa e viaţa!

    Mai târziu, spre vremurile moderne, licheaua a ajuns om politic. Adică, mai pe şleau, mai mult politic decât om, dar asta e o altă poveste. A fost în toate guvernele şi sub toate domniile, de la Cuza la Mihai, ministru, secretar de stat, director în minister, inspector, revizor, contabil-şef… în sfârşit, o mulţime de funcţii cu ştaif şi, mai ales!- cu bani, care l-au aşteptat pe el, Licheaua Naţională, să vină cu un suflu nou, să reorganizeze ceea ce era foarte bine organizat, să îndrume direct ce mergea mai bine şi neîndrumat, să amendeze drastic situaţii clare, legale şi oneste – într-un cuvânt, să stăpânească, cu toată puterea şi priceperea sa de băgător de seamă, tot ce e sub el. („Cu mine dracu’ v-a luat!”). Şi a făcut treabă, da… Cuminte, atent cu Stăpânul şi cu subalternii, şi-a construit o carieră solidă. Mai cu peşcheşuri către cel mare luate de la cei mici, mai cu zbierăte şi bătăi din picior profesionale către subalterni, licheaua noastră şi-a urmat destinul prin istoria frumoasei noastre Patrii. La Plevna a aplaudat de la câţiva kilometri capitularea Paşei Osman strângand la piept, emoţionat, bănuţii pe care EL, vrednicul paznic al bunurilor armatei, i-a scăpat de confiscare din partea turcilor asupritori şi îi va păstra acasă, ca un mic souvenir sub alte forme, desigur: o moşioară, o căscioară, o amantă (de ce nu?)… Aşa se face că şi războaiele balcanice au prins armata pregătită de eroul nostru tot cu armamentul şi echipamentul de la 1877! Ba, chiar şi primul război mondial a avut acest privilegiu…

Mai e nevoie să amintim cum a evoluat licheaua în comunism şi în democraţie? Nu? Nici acolo în spatele clasei? Bine…

Atunci să lăsăm amănuntele astea în seama istoricilor şi noi să ne ocupăm de altceva – cum de a reuşit dl. Lichea să supravieţuiască în asemenea condiţii vitrege? Ce resorturi interioare l-au făcut să cadă mereu în picioare?

Istoricii şi Nea Gogu de la sculărie nu ne-au dat un răspuns exact, cică ar fi vorba de adaptare, de cameleonism, cam aşa ceva. Nu s-a înţeles bine, pentru că oricând cineva aducea vorba de subiect se găsea câte unul care tuşea mai abitir decât se auzea vorbitorul şi toţi se lăsau păgubaşi. Gurile rele vorbesc pe la colţuri că până şi aici dl. Lichea şi-a trimis meseriaşii: „Lasă domne, nu-i momentu’, de-asta ne arde nouă acuma?”.  „Păi siigur”, se reped toţi în cor la povestitor, „de-astea ne arde nouă acuma băăă… ţîcă? Mai bine ziceţi dom’ şef ce facem cu pensiile?”- se îndreaptă toţi către meseriaşi. Şi în locul lor – minune mare, personajul nostru, apărut ca în vis, de nicăieri. „Bine mă, să-mi faceţi voi una ca asta, tocmai acum? Aţi cam uitat cine v-a fost ispravnic şi v-aţi sumeţit… V-aţi luat după grămăticul ăla cu păr ţepos şi de mine nu mai ascultaţi! Tot eu să vă învăţ că statul are grijă de voi, dar pentru asta trebuie să fiţi cuminţi mă! S-a-nţeles bă? Şi să nu vă mai prind cu jalba în proţap şi ţeposu’ în frunte, că vă ia… gaia! Pentru că, nu-i aşa,  soluţionarea problemelor noastre trebuie rezolvată prin discuţii cu instituţiile abilitate, nu prin atitudini violente, prin ameninţări, prin sfidarea opiniei publice şi a organelor statului! V-aţi dus ca proştii la stăpânire să protestaţi, dar nu ştiţi că turma ţeposului e nelegală şi anticonstituţională?! Să nu vă mai prind pe-acolo, că nu ştiu ce vă fac…!” Şi ar mai fi continuat, dar i-a sunat telefonul: „Alo, da… Daa, domnule ministru! Siiigur, le-am spus! Daa, dom’ ministru! Nu se poate dom’ ministru, noi nu suntem de acord cu anarhia, v-am spus-o deja prin notele ataşate! Am rezolvat, să trăiţi! Daa domnule ministru, dumneavoastră aveţi dreptate, soluţia guvernului este cea mai bună! A, ţeposu… nu ştiu unde e, dar sigur n-o să mai aibă turmă!”

Ultimele cuvinte le-a auzit unul mic ce tot se învârtea prin spate, exact când dl. L. urca în autoturismul negru cu numere guvernamentale pus la dispoziţie permanentă…

Pfiii, şi ce-am uitat să-l întreb, ce era mai important: Cum s-a menţinut domnule la Putere şi după pensionare?

Anunțuri

Noul PNL îşi va schimba locomotiva

12 Noi

Aşa… Am văzut aseară cum stăm cu „oamenii de stat” şi mi-a ajuns. Să facem şi un pic de politica de partid… Eu cred că, indiferent de personajul care va ieşi câştigător duminica viitoare, cu mult mai important va fi pasul politic de pe dreapta eşichierului politic. Eu nu-l văd pe Traian Băsescu „vegetând” într-o bărcuţă în derivă numită PMP, asta e clar! Marinar trecut prin multe furtuni, Traian va pune mâna pe cârma partidului şi, cu Nuţica alături, va acosta la cheu, taman – unde credeţi? – direct la dana noului partid creat (pentru a câta oară?) special pentru el: vechiul PDL care, acum, are poleiala nouă, liberală! A fost visul dulce-amărui al căpitanului încă din vremea Alianţei D.A. Ehei, ce vremuri! De atunci mult s-a mai luptat cu îndărătnicia liberalilor care, în ruptul capului, nu au vrut să-i dea cadou numele şi prestigiul unui partid adevărat… Acum, e drept că a reuşit să smulgă o părticică din el odată cu Stolo, dar ce să faci doar cu o biată jumulitura? Trebuia să aibă tot vulturul! Aşa că, mai cu sperietoarea cu stânga cea distrugătoare de ţară, mai cu „realizarea unui pol de dreapta” (sic!), mai cu o trădare a calului troian numit Iohannescu, a cucerit ceea ce râvnea de mult timp: onoarea reperată de numele PNL a unui surogat de partid trecut într-o noapte de la socialişti la populari… Bine, dar ca să ajungă aici, „învârtitorul” de manevre politice trebuia să facă un sacrificiu, pentru că nimic pe lumea asta nu e gratuit; orice are preţul sau. În cazul acesta, tariful a fost nu atât de mare, cât de riscant: ca să fie credibil pentru fraierii ce urma a fi “înghiţiţi” şi pentru alegătorii lor, a fost musai să divorţeze de partidul pe care el însuşi l-a creat sub forma şi compoziţia de acum. PMP a fost doar o mică haltă de staţionare temporară pentru a risipi orice temere a “fraierilor”, doar atât cât i-a trebuit lui Blaga să demonstreze că partidul a scăpat de demoni şi de orice urmă a influenţei Tartorului cel Mare şi că, astfel, liberalii să intre singuri în cursa ce li s-a întins. Ce urmează? Simplu! Revenirea “en fanfare” a locomotivei din mica haltă exact în capul trenului numit “noul PNL”. Nu mai departe de două-trei luni după alegerea noului preşedinte. Indiferent care va fi acela! P.S. Dacă veţi vedea pasageri daţi jos din tren în timpul mersului, fiţi miloşi şi nu daţi în ei cu pietre: poate or fi “călători clandestini” prinşi fără bilet-liberal-portocaliu-popular care au crezut că pot circula ca simpli liberali…

Paranghelii de Bucureşti

21 Sep

Mă întrebam astăzi, ce-o fi fost în mintea lui Vodă Ţepeş când, acu’ cincisutecinzeş’cinci de ani, a poruncit grămăticilor să scrie acel hrisov care peste ani va fi act de naştere al târgului lui Bucur? Şi, mai cu seamă că, peste vreo 513 ani se va naşte Victoraş, un alt pretendent la tronul din Dealul Cotroceni? Taman astăzi, să fie atâtea sărbători pe capul bietei urbe! Şi colac peste pupăză! – tot astăzi Victoraş şi-a găsit să anunţe omenirea că vrea preşedinte… Păi ştiam! Şi ce dacă? Las’ să afle tot mapamondul! Şi a aflat. Din piepturile şi palmele a şapte’j de mii de vajnici apărători ai poporului pesedeu adunaţi pe Arena Naţională. O jumătate de oraş „sub ocupaţie” pesedistă, cu cartiere-dormitor şi foste uzine devenite acum adevăratele simboluri ale capitalismului românesc – mall-uri!
În cealaltă jumătate, mai înverzită, altă paranghelie. Ziua oraşului lui Bucur! Să mai ziceţi că românul nu respectă istoria, tradiţia, sau alte chestii din astea… Nimic mai fals! Totul e aşa cum a mai fost şi acum o sută, două, trei ori chiar… cinci sute de ani. Aşa a fost pe vremea lui nenea Iancu, sigur aşa trebuie să fi fost şi pe vremea lui Vlad Ţepeş! Bine, doar „ţepele” diferă acum de atunci, dar asta e o altă poveste…
Aşa… am fost şi eu „pe la manifestaţiune”, în jumătatea „liberă”, să vad cum mai petrece românul. Grădina Cişmigiu (şi nu „parcul”, aşa cum scrie pe o pancartă şi cum spun toţi marafeţii!) era plină-ochi, ba încă se revărsase pe dinafară, spre Bulevardul Elisabeta. Înăuntru – petrecere românească-pură: muzici pentru toate urechile, lume-lume peste lume, părinţi cu copii,copii cu părinţi, bunici, mămăiţe, tătăici, căţei, chiar şi pisici, tarabe pline cu „mezeluri-tradiţionale-de-la-Maramu”, sugiuc-ciubuc-zahăr-candel, porumbi fierţi şi copţi, floricele şi acadele, pălincă cu ardei iute şi fără, sumane şi ilice populare cu miros de plastic, ii şi cămeşi naţionale, mici şi fripturi, bere la sticlă, la halbă şi la doză, un toboşar japonez şi un desenator de ocazie, protevişti odihnindu-se, mirese cu miri şi nuntaşi, miere de toate soiurile – toată naturală!, ibrice, samovare, tăviţe, ceşcuţe şi cazane de ţuică din alamă, câini pierduţi, câini regăsiţi, câine răcorindu-se sub o mini-cascadă, flori ofilite, iarbă îngălbenită, pământ bătătorit sub picioare, ceramică tradiţională cu inscripţia „România”, iar la ieşire un anunţ cu „Bine aţi venit în parcul Cişmigiu”… Nimic nou sub soare, vorba Ecclesiastului.
Nene Iancule, ne e tare dor de dumneata, parol monşer!

Ziua Bucureştilor 005

Să mai spuna cei răi că suntem anti-maghiari… acum, când am înfrăţit colacii lui Janos cu găluştele Măriei!

Ziua Bucureştilor 004

Toată lumea merge la talcioc. Ăsta… la târg!

Ziua Bucureştilor 003

Acum am înţeles mai bine ce înseamnă „… ca ciupercile după ploaie”. Aici era înaintea ploii.

Ziua Bucureştilor 006

Toboşarul japonez

Ziua Bucureştilor 008

Desenatorul de ocazii

Ziua Bucureştilor 009

Hai cu nunta în parc!

Ziua Bucureştilor 007

Desenatorul faţă cu modelul său…

Ziua Bucureştilor 012

Hai la spectacol, dacă e „pe moca”

Ziua Bucureştilor 017

Ii tradiţionale, pentru necunoscători… Că, pentru cunoscători sunt doar nişte bluze simple, care se pot coase la APACA…

Ziua Bucureştilor 018

Alviţă, acadele, turtă dulce, ciubuc… Doar turcul mai lipseşte!

Ziua Bucureştilor 015

Nu e de aur, mânca-ţi-aş! Mâna care le-a făcut, este!

Ziua Bucureştilor 014

La bâlci, ca la sfintele moaşte

Ziua Bucureştilor 021

Câine. Nici pierdut, nici regăsit. Doar frumos şi mort de obosit.

Ziua Bucureştilor 019

Pălinca cu ardei iute. FOC!

Ziua Bucureştilor 023

Iarbă ofilită, pământ bătătorit… Florile? La primăvară!

Ziua Bucureştilor 022

Mai aveau puţin şi ne chemau la Hora Miresii…

Ziua Bucureştilor 027

Ceramică de la Vâlcea

Ziua Bucureştilor 031

Şi ăştia tot „Parc” spun Cişmigiului. Bine, îi iert, doar sunt şi eu iubitor de animale…

Ziua Bucureştilor 032

Piaţa Kogălniceanu. Mai bine de o jumătate de oră, o coloană de troleibuze aşteaptă să apară proprietarul maşinii parcate chiar în intersecţie, strategic, în calea lor… Şoferul apare, în sfârşit. O doamnă, între două vârste, care rămâne mută la „ovaţiile” tuturor… Cred că-i va ajunge pentru două veri de bălăceală la mare!

Ziua Bucureştilor 020 Ziua Bucureştilor 024 Ziua Bucureştilor 025 Ziua Bucureştilor 026 Ziua Bucureştilor 028 Ziua Bucureştilor 029 Ziua Bucureştilor 030

Vorbărie de berărie

1 Noi

Ideea candidaturii lui Victor Ponta la preşedinţie apare din ce în ce mai des, ca o variantă la cea a lui Crin Antonescu. Situaţia nu este aşa de simplă, cum pare… Să vedem mai întâi CINE şi CE ar avea de câştigat de pe urma acestei candidaturi. Spuneam mai demult, într-un alt comentariu, că funcţia de Preşedinte reprezintă, prin poziţia şi răspunderile sale, un apogeu în cariera oricărui politician. Este Victor Ponta, la cei 41 de ani ai săi, în situaţia de a ajunge la apogeu? Greu de acceptat, mai ales că omul are ambiţii mari în poziţia sa actuală de prim-ministru! Este preşedintele celui mai mare partid politic, este în fruntea guvernului, are toată puterea politică şi economică în mână şi nu dă semne că ar fi „obosit”… Practic, Ponta este cel mai important lider politic al momentului. Şi atunci, de ce ar vrea el să renunţe la avantajul de a fi principalul om de acţiune în administrarea ţării şi să se urce pe piedestalul formal al „şefului statului”? Ar putea, un mandat sau două, să fie Preşedinte, dar DUPĂ aceea ce va urma? Ar însemna ca la 52 de ani să aleagă – ori să reintre în „cloaca politică”, ori să iasă la pensie. Ceea ce e puţin probabil. Pe de altă parte, corsetul atribuţiunilor prezidenţiale constituţionale l-ar transforma oarecum în spectator al vieţii politice, ceea ce sigurPonta nu ar accepta acum! Atunci, DE CE şi, mai ales, DE UNDE această idee? Cumva dinspre acea parte a scenei politice care şi-a consumat pepiniera de candidaţi veritabili odată cu terminarea mandatelor supremului „prădător politic” Traian Băsescu? Nu numesc un partid anume, pentru că pe Dreapta e mare confuzie… Nu există nici un om, nici un personaj puternic, nici un om politic adevărat (nu ca TB!) care să aibă carisma, imaginea, mesajul şi rezistenţa necesare contracarării candidatului USL. Se sucesc, se foiesc, aruncă acuzaţii grave în capul lui Antonescu, dar niciunul nu ajunge nici măcar să fie egalul lui. Este clar ca lumina zilei de unde porneşte atacul. Dar faptul că Sebastian Ghiţă pune umărul la acest demers îl pune pe Victor Ponta într-o situaţie cel puţin stranie faţă de propriile-i declaraţii… Asta, numai dacă NU are o înţelegere cu tabăra adversă… Pentru că, de toate îl putem bănui pe premier, numai de ignoranţă nu!

Am uitat de principii. Reactii la Andrei Plesu

5 Aug

Mai exista principii in politica? Greu de raspuns, iar, cand un nume greu ca cel al lui Andrei Plesu ar da de inteles ca NU, te apuca ameteala. “Reactii la Alexandru Visinescu”, articolul scris de ilustrul carturar pe blogul sau, mi-a creat aceasta senzatie de netrecut cu vederea. Il stiu pe domnul Plesu ca un exponent de necontestat al societatii civile, o voce puternica in lumea academica si culturala si, de aceea, recunosc, incerc sa invat din scrierile Domniei sale intelesuri si rosturi ale acestei lumi,

De cateva zile o televiziune a reluat un subiect dureros dar lasat uitarii de societatea noastra atat de politizata – ororile inchisorilor comuniste si ale tortionarilor lor.

Trecand peste faptul ca demersul in sine este salutar, nu poti sa nu remarci stilul “pompieristic” care ne caracterizeaza atunci cand avem de tratat un subiect atat de important. Intotdeauna ne apucam de o treaba si-ce sa vezi! o lasam pe altadata pentru ca alte chestiuni “arzatoare la ordinea zilei” ne preseaza. Apoi re-descoperim ce am lasat neterminat si iasi ne apucam sa pritocim situatia. Normal ar fi fost ca acest subiect sa fi fost deja rezolvat dupa aproape 24 de ani de la caderea comunismului (sic!) dar, conform naturii noastre ca natie, am taraganat treaba lasand-o pe mai tarziu.

“Nu e momentul” e un slogan binecunoscut, care ascunde orice, mai ales interese obscure. Tocmai din aceasta cauza, nu poti sa nu fi uimit cand un intelectual de talia domnului Plesu spune “Perplexitatea mea vine însă din altă parte. Vişinescu a devenit, prompt, o sculă electorală. Bestialitatea lui nu e interesantă în sine, iar problema pedepsei se reduce, în fond, la o belicoasă coreografie politică. ”Cazul” Vişinescu” e folosit ca ingredient picant într-un ghiveci polemic”. Adica, domnule Plesu, perplexitatea dumneavoastra nu poate veni si din faptul ca “acest biet batranel”, dupa cum il caracterizati, a ramas atatia ani nederanjat de nimeni, nepedepsit pentru atrocitatile pe care le-a comis? Ma asteptam sa va ridicati deasupra oricaror intelesuri politicianiste de moment si sa aparati, principial, o regula de drept si de bun-simt: nicio fapta rea nu trebuie sa ramana nepedepsita!

Nu vi e pare, domnule Plesu, ca de la o vreme incoace am inceput sa judecam faptele trecand peste principii?

Dumneavoastra legati acest demers de televiziune de interesele unui grup media fata de o situatie politica si economica. Bun, pana la un moment! Cred ca acest punct de vedere ar fi trebuit sa fie mai degraba agatat ca un post-scriptum la o analiza principiala corecta. M-as fi asteptat ca vocea dumneavoastra sa se ridice peste acest amanunt de politica damboviteana si, cu influenta si rspectul de care va bucurati, sa determinati factorii responsabili sa-si aduca aminte de o treaba ce a ramas nerezolvata atata timp! Mai ales ca la un moment-dat Presedintele Romaniei a initiat acea condamnare a comunismului… Trist, domnule Plesu, ca si acum dovedim ca suntem tributari teoriei formelor fara fond!

Pe mine, un simplu cetatean, nu ma intereseaza deloc, dar ABSOLUT DELOC dedesubturile acestei afaceri pe care dumneavoastra le dezvaluiti intr-o maniera atat de eleganta! Pe mine, ca si pe altii, ma intereseaza rezolvarea de facto a unei probleme de importanta vitala pentru sanatatea morala si politica a tarii mele! Nu am nicio indoiala ca ati putea avea dreptate intrucatva cu trimiterea la patronul acelui grup de media, dar va intreb sincer: credeti ca ma intereseaza asta? Aveti dreptate cu “…între a tortura oameni şi a-i turna (chiar cînd îţi sunt rude) există o diferenţă de grad. Dar nu neapărat una de natură”.

Dar pentru asta nu se justifica ideea ca “Oricum, în locul celor din studiourile ”indignate”, mi-aş fi apărat şeful cu ceva mai multă subtilitate: de pildă, aş fi lăsat-o mai moale cu ”dreptatea” şi cu securiştii”.

Cu dreptatea nu trebuie s-o lasam niciodata “mai moale”!  Stiti foarte bine ca dreptatea nu are culoare politica, nu are nume de om si nici sentimente. Dreptatea este dreptate pana la capat si acesta trebuie sa fie principiul oricarui cetatean care vrea sa traiasca omeneste!

MA INTREB CARE AR FI ATITUDINEA DUMNEAVOASTRA DACA ATI FACE ABSTRACTIE DE RIVALITATEA DINTRE TRAIAN BASESCU SI DAN VOICULESCU…

Vedeti, aici diferenta o face acest principiu.

MOTIUNEA ELENA UDREA – UN NOU INCEPUT PENTRU PDL?

22 Feb

 

Azi dimineaţă, un e-mail mi-a trezit atenţia mai inainte de a face asta ceaşca de cafea fierbinte din faţa mea. Trebuie să vă spun mai înainte de toate că ma număr printre abonaţii blogului unui domn cu concepţiile căruia nu sunt intotdeauna de acord, dar la care îmi place stilul de a scrie.

De data aceasta, domnul Alexandru Mitache publică integral un articol al doamnei Elena Udrea – „Elena Udrea – Scurt preview al moțiunii cu care voi candida la Convenția Națională a P.D.L.”

Iată adresa – http://alexandrumitache.wordpress.com/2013/02/21/elena-udrea-scurt-preview-al-motiunii-cu-care-voi-candida-la-conventia-nationala-a-p-d-l/#comments .

Şi, pentru că Mitică este, mai înainte de toate, cetăţean, adică om al cetăţii, e şi normal să-l intereseze politica…

Am citit-o cap-coadă pe nerăsuflate. Bun, interesant!

Acum hai sa cititm şi printre rânduri.

Ei, acum este şi mai interesant!

Ştiti ce îmi place cel mai mult la Elena Udrea? Faptul ca se exprima direct, fără înflorituri neesenţiale, fără farafastîcuri inutile… Da, dar ce exprima domnia sa urmează să înţelegem şi noi, nu-i aşa?

Doamnă Udrea, nu ma număr printre admiratorii Dumneavoastră, nici măcar printre susţinătorii PDL, dar eu cred că Dumneavoastră ca si partidul pe care intenţionaţi să-l conduceţi în urmatorii ani aveţi un loc important şi necesar în viaţa politică din România.

Acestea fiind spuse, cu steagul păcii pe catarg, să purcedem la o slabă si fără pretenţii analiză pe text.

Aşa cum este firesc, doamna Udrea îşi începe expozeul de la două premise majore

  1. PDL nu mai are un lider asa cum l-a avut pe Traian Basescu
  2. PDL trebuie sa recupereze electoratul care l-a votat pe Presedinte in 2000, 2004, 2007 si 2009

Şi cum e la fel de firesc, domnia sa trage o concluzie tot în doua puncte.

1) Nevoia partidului de a intra in „epoca post-Traian Basescu”

Doamnă Udrea, exprimaţi aici un adevăr incontestabil dar care pune multe semne de întrebare.

Este adevărat ca Traian Băsescu a fost şi este liderul de necontestat al PDL, dar oare asta e de bine?

Faptul că un partid işi sprijină fundamentul pe o „locomotivă”, pe personalitatea unui singur om este, în acelaşi timp, tăria dar si slăbiciunea sa. Tăria – pentru că astfel se asigură apriori unitatea de gândire si de acţiune a partidului. Dar să facem un exerciţiu de gândire si să ne închipuim ce ar fi dacă, la un moment-dat această locomotivă ar dispărea de la cârmă… V-aţi pus întrebarea asta, doamnă Udrea? Dar să nu ne închipuim ce ar fi mai rău şi s-o luăm pe altă parte. Cum poate un partid, care este şi DEMOCRAT şi LIBERAL în acelaşi timp, să fie un partid de lider? Avem doua exemple in politica românească de asemenea partide – PRM si PPDD. Unde e PRM acum? Acolo unde va fi şi PPDD peste patru ani! Din fericire, PDL mai are şi alţi lideri, veţi spune şi asa este! Înţeleg printre rânduri ca dumneavoastră exprimaţi această realitate, dar afirmarea directă a supremaţiei domnului Preşedinte asupra PDL nu este una inspirată din punct de vedere al imaginii politice, nici pentru partid nici pentru Traian Băsescu. Ştie toată naţiunea că domnul Preşedinte a fost de facto şef al guvernelor Boc şi Ungureanu! Cam complicat pentru statutul Preşedintelui României, ca să ma exprim mai plastic…

2. Nevoia partidului de a castiga electoratul de 30-40 de ani.

Spuneţi dumneavoastră ca „drumul înainte al Noului PDL depinde(…) de răspunsul la solicitările acestui segment de electorat de 30-40 de ani care acum ţine România pe umeri, care a fost alături de noi şi care aşteaptă de la noi un semnal real că suntem deschişi şi ne asumăm alături de ei un drum înainte”… Lăsăm la o parte repetiţia „drumul înainte” şi „drum înainte” pe seama criticilor literari si ne ocupăm de idee.

Dacă mesajul dumneavoastră este adresat numai acestei categorii de votanţi nu aţi făcut NIMIC!

Este adevărat că ei sunt principala forţă în economia României, dar mai mult o forţă de muncă şi mai puţin de decizie. Dar cel mai important, ei sunt departe de a fi principala forţă electorală din România! Nu uitaţi că PSD îşi bazează puterea pe votul cetăţenilor cu vârsta de peste 40 de ani. Asta nu vă spune nimic?

Conform unui raport al INS (publicat si pe http://www.insse.ro/cms/files/publicatii/Romania_in%20cifre%202011.pdf) în anul 2010 numărul mediu de pensionari in România a fost de 5,66 de milioane! Ca să nu mai vorbim despre şomerii si persoanele aflate încă în activitate. Pe aceştia de ce nu îi luaţi în considerare? Doar simplul fapt că au trecut – în mod firesc, natural- de pragul ales de dumneavoastră, nu înseamnă că ei şi-au schimbat în mod radical opţiunea politică pe care au avut-o înainte! Este un fapt real că o parte dintre ei au fost şi încă mai sunt votanţii PDL. Nu-i amintiţi pe nicăieri, doamnă…

Mai departe spuneţi:

Deschiderea Noului PDL către centru, adică spre o concepţie de „stat ca furnizor de oportunităţi”, dar care este atent şi la necesităţile sociale.

Avem nevoie de un stat care să încurajeze competiţia şi performanţa, dar în acelaşi timp şi de un stat care înţelege importanţa comunităţilor locale, ca agenţi de pace socială şi de echilibru.

Iată un gând al unui lider PDL pe care oamenii îl aşteptau de atâţia ani, dar pe care dumneavoastră, doamnă Udrea, l-aţi spus din păcate doar pe jumătate.

Ziceţi de-a dreptul:  „STATUL TREBUIE SĂ FIE ŞI UN STAT SOCIAL”!

Pentru că pacea socială şi echilibrul social nu stau în aer doamnă! Pentru pace şi echilibru social trebuie ca cetăţenii să aibă ce munci şi ce mânca! Nu este ceva complicat, este foarte simplu.

Acesta a fost unul din cele mai puternice motive pentru care partidul dumneavoastră a pierdut alegerile!

Pentru că aţi privit oamenii statistic, ca simple cifre în planurile dumneavoastră!

Aţi înţeles asta? Aici se află cheia întregii innoiri a PDL.

Traian Băsescu a spus odată ca „statul nu trebuie sa mai fie social”… Greşeală enormă!

Asta înseamnă fie că domnul preşedinte nu ştie care este rolul statului ca organizaţie socială, fie că ştie şi atunci a spus în mod voit un neadevăr. Era deajuns să spună atunci că statul nu poate susţine ne-munca, parazitismul social şi economic şi poporul întreg îi dădea dreptate! Iar PDL-ul ar fi fost şi astăzi la guvernare.

Da, statul trebuie să creeze şi să garanteze oportunităţile de dezvoltare individuală şi colectivă a cetăţenilor şi economiei sale. Acesta este un deziderat clamat de toate forţele politice care s-au perindat la conducerea ţării şi priviţi unde suntem acum… Dacă PDL va reuşi, într-o viitoare guvernare, ceea ce nu a făcut în anii în care a avut puterea, va deveni şi va rămâne cu adevărat cel mai puternic partid din România!

Viitorul României vine din convingerea românilor că avem un proiect pentru o nouă Românie

Of Doamne! Dar aşa a spus PDL şi când a venit la guvernare data trecută…

Asta spune oricare partid care vine la guvernare în România!

Toţi vor „să schimbe din temelii” construcţiile dinaintea lor… Dar asta e altă traistă!

O concepţie „pompieristică”, doamnă!

Dezvoltarea unei ţări, a unei naţiuni, nu se face în salturi. Etapele trebuie să facă parte dintr-un proiect amplu, pe câteva zeci de ani, nu de fiecare dată cand câştigă „ai noştri” alegerile…

România a fost, este şi va fi aceeaşi ţară cu acelaşi popor!

Iată de ce este foarte important dialogul politic al partidelor parlamentare, pentru că nu ştii niciodată câand o să treci în opoziţie si se alege praful de proiectul tău…

Pe de altă parte, „o nouă Românie” sună într-un mod nejustificat de istorie, radical fără o bază reală, o exprimare golită de conţinut. O formă fără fond.

„O nouă Românie” a fost, de-a lungul istoriei, ţelul celor care au schimbat în mod dureros destinele românilor – legionarii şi comuniştii.

NU mai schimbaţi dumneavoastră România, lasaţi-o aşa cum este, ajutaţi-o să-şi schimbe ea singură, prin naţiunea ei, condiţiile economice si organizarea statului!

NU avem nevoie de o nouă Românie, ci de o Românie în permanentă schimbare, în mod natural, în raport cu noile condiţii istorico-sociale şi economice!

Doamnă Udrea, dacă veţi citi, din întâmplare, vreodată aceste rânduri, să ştiţi că le-am scris fără niciun fel de prejudecată, pentru că eu vă consider, încă, o soluţie viabilă pentru conducerea PDL.

Sunteţi o femeie tânără si puternică, exact ceea ce ne-ar trebui în politica românească. Insă, ca şi politica „dâmboviţeană”, chiar şi dumneavoastră tebuie să vă schimbaţi continuu.

Şi aici nu mă refer la înălţimea tocurilor si la genţi, aşa cum crede domnul Preşedinte…

Baftă!

Coana Mimi… reloaded

21 Feb

Ce mi-e dat sa văd pe lumea asta! A noastră, de colea de pe Dâmboviţa…
Ponta se face că împuşcă în continuare hoţiile ciracilor lui Băsescu & comp., Crinuţ îşi intăreşte ariergarda cu armură nemţească de Sibiu marca Johannis şi astfel se pune la adăpost faţă de aliatul Ponta, calul a retrogradat pe post de bou (sau, mă rog, de vacă…) în galantare, primavara îşi amână sosirea, de parcă s-ar vota în parlament odată cu bugetul.
Iar seminţele prăjite sunt pe sfârşite de când a început încălzirea pretendenţilor la şefia PDL… antrenorul stă în colţul său şi pocneşte din ce în ce mai des şi mai tare buldogul între ochi iar chibiţii, aşezaţi comod in fotolii cu pungile de seminţe în poală, aşteaptă bătaia gongului. Se simte iz de sânge dinspre ringul portocaliu.
Orice s-ar putea spune despre viaţa din ţărişoara noastră, dar că ar fi plictisitoare – NU!
La fiecare pas te loveşte cu câte o veste şi mai boacănă, mai spumoasă, mai antrenanta…
Seminţe sa fie, că circ avem! Pentru că ne-am upgradat domnule! Nu mai avem paine şi am trecut pe seminţe de floare, de bostan… Ia bomboana agricolă neamuleee!
Acum, nu vă gândiţi ca pâinea a dispărut de tot. Nu! Doar din raţia noastră, a chibiţilor. Că staff-urile (adicătelea antrenorii, tehnicienii, secretarele, băgătorii-de-seamă, pupincuriştii, turnatorii la secu, invârtitorii de hârtii si cărătorii de genţi-diplomat) au pâine calitatea întâi, alba şi cu scoarţă aurie – cozonac ce mai!
Aşa, că merită! Merită salarii mari, başca suplimente din îndemnizaţii de conducere, sporuri de ascultare pe la uşi, de cocârjare în faţa şefului, de raţoire la cei mici şi proşti, etc etc… Merită pentru că ei sunt dintr-o stirpe nobilă care nu dispare niciodată, indiferent de culoarea stăpânirii, de vremuri fiindcă, nu-i aşa, noi suntem păstrători ai sfintei tradiţii mioritice din moşi-strămoşi si strămoaşe! LA VREMURI NOI – TOT NOI!
Frate Gore Pîrgu, Nostradamus al tău de pe Dâmboviţa nu se înşeală, sireacul!
http://gorepirgu.wordpress.com/2013/02/18/nostradamus-pe-dambovita-8/
Ştie el ce ştie şi eu îl cred. Păi cum să nu ştie când vede cu proprii ochi zi de zi şi ceas de ceas? Nu mă mai mir că şi „coana Mimi” a dumisale a supravieţuit terorii şefilor săi cu ochi albaştri cînd a trebuit să dea cu subsemnatul pe angajamentul la securitate! Că a dat in gît pe cineva sau nu – ce mai contează…! Important e că după atâta chin, efort şi muncă „Adrian de la Secu” a fost răsplătit cum se cuvine, aşijderea tuturor celor cu ochi albastri si timpane sensibile, a fost în acelaşi timp uns pe atatea posturi! Acum că ştie toată lumea, poate sa facă ce ştie el mai bine – ori să-l treacă la catastif pe Nostradamus ori să moară de necaz…
Dar lasă! Sunt şi eu pe-aproape si o să-i cânt ceva de „Aleluia”:
„Coana Mimi securista
Să cadă sa-şi rupă… gâtul.
Rima dacă i-o crăpa,
Tare mi-e că i-o plăcea!”
coana mimi a

Poveste de Crăciun

28 Dec

Straiţa plină

 

– „Nu meri nicări draga mamii, eşti pre micuţă! Stăi aici cu mama şi-i ţi-i faşe turte cu mere, ni…”

– „Nuuu, vreu şi eu la co-o-rin-dă-ăă…” răspunse copila printre suspine.

Plângea de dimineaţă, de când auzise că fraţii ei mai mari aveau să plece pe sară la colindat cu ceata de copii de pe uliţa lor. Ştia că vor veni înapoi cu straiţele pline de mere, nuci, colăcei şi alte bunătăţi. Nu pentru că nu ar fi avut şi ea, dar de la alţii întotdeauna e mai bun decât de acasa. Aşa gândea maică-sa, care încercase toată ziua s-o împace cu din toate acestea, ba chiar şi cu turte mici cu mere, pe care le pregătise dinains pentru micuţa Măria.

Ţi-ai găsit!

Zgâtia de fată de numai cinci ani si jumătate nici nu vroia să auda; colinda era pentru ea era ceva tainic, nemaipomenit şi ardea de nerăbdare să vadă cu ochii ei de unde îşi umplu fraţii mai mari traistele cu atâtea bunătăţi şi ce fac ei pentru asta.

Auzise colindele pe care le tot cântau ei de vreo două zile încoace, când îşi ajutau părinţii la treburile din ogradă, ba chiar şi prin casă – pentru ca să le ţină minte bine, să nu se facă de râs în faţa prietenilor de pe uliţă şi a vecinilor pe care îi vor colinda.

Ochii ei micuţi şi negri se scăldau în lacrimi – pentru a câta oară în ziua aceea! Mama, neînduplecată dar îngrijorată pentru odorul cel mic, încerca în zadar s-o liniştească.

Tu Ană, las-o amu să margă şi ie! zise în cele din urmă tatăl, sătul şi el de atâta sfadă.”  –„No taci, urmă el, c-oi mere cu Iliuţă şi cu Trăian, auzi tu?”

– „Daîi pre mică omule, cum sa margă  ie pe aşe vreme, ai bolunzit?” – se împotrivi mama.

Dar tatăl n-o mai ascultă si-i chema pe băieţi.

– „No, măi ficiori, s-o luaţi şi pe Măria la corindat, auzitu-m-aţi? Dar să aveţi grija de ie, să nu paţă oarece!”

– „Ie, o luăm…” răspunseră băieţii într-un glas, cam pe jumătate ce-i drept.

– „No, aşe!” zise tata şi se opri tot scandalul iscat de micuţa tirană.

Toţi ceilalţi ştiau că nu mai încape nici o vorbă peste hotărârea tatei; chiar si Măria încetase suspinele… iar acum îi încolti un zâmbet în ochi.

 

Uliţa se umplu de copii , adunaţi la locul hotărât dinainte. Ultimii sosiţi – doi băieţi şi o mogâldeaţă îmbrobodită- se alăturară cetei şi porniră cu toţii spre capătul celălalt al satului.

Măria, mică, îmbrobodită, cu ghete noi si colţuni în picioare, cu pantalonaşi groşi pe sub catrinţă şi cojocel cu mâneci, ţopăia în urma fraţilor ei ţinând cu mândrie straiţa ei cea nouă pe după gât. Nu mai fusese niciodată pâna acum noaptea în afara casei şi privea uimită drumul şi casele acoperite de zăpadă, luminate în negură. Se oprea din când în când , atentă la fumul albicios-cenuşiu ce ieşea in rotocoale molcome la fiecare casă.

Minunile serii de Ajun incepuseră deja pentru ea. 

Privea cu mirare la fiecare pas tot ce îi apărea in faţă cu ochii ei de copil abia ieşit în lume şi nu scotea niciun sunet… de uimire, de teamă?

– „Hai Mărie, vino!” se mai întorcea Iliuţă, fratele cel mare, în grija căruia se afla.  – „Dă-mi mâna!” şi o apucă strâns de mânuţă trăgând-o după el prin nămeţi.

După puţin timp ajunseră la prima casă…

 

Trecuseră mai bine de două ceasuri de când plecaseră de acasă şi colindele lor aduseră vestea Naşterii Domnului la aproape toate casele din sat.  Măria, cu ochii ei negri miraţi, îi privise pe ceilalti cântând cuvintele acelea ciudate pe care le auzise de atâtea ori în ultimile zile dar acum nu le mai înţelegea deloc; pesemne celalţi copii le învăţaseră altmineri decât fraţii ei, care  acum parcă vorbeau într-o altă limbă. Încercase ea de câteva ori să-i îngâne dar, ca la mersul pe jos prin omăt, rămase mereu în urma lor. Renunţase şi se mulţumi să privească gazdele şi mai ales coşul de nuiele pe care îl scoteau cu ei când primeau pe urători. Aflase acum de unde îşi umpleau fraţii ei traistele; învăţase repede că acolo, în acele coşuri se află ceea ce îşi dorea mai mult – bunătăţile fiecărei case. Spera de fiecare dată sa fie ceva nou, că se săturase de să tot primească nuci, colaci si mere… Câteodată, cineva mai strecura gutui, migdale şi prune uscate pe care numai ei li le dădea.

– „Tulai-Doamne, uite nană şe copchilă micuţă…! Dar cum de s-o îndurat Ana lui Căpâlnaş să-şi lese prunc aşe micuţ noaptea p-afar? Vaaai, şe oamini!” dădeau din cap, cu mâna la gură, nanele toate căte se aflau la casele omenilor gospodair…  Măria, fără să scoată o vorbă, culegea din mâinile lor acele comori si le băga deodată pe toate in straiţă.

Nici frigul, nici oboseala n-o făceau să renunţe cumva la ceata ei de corindători. Nici n-avea cum… casa lor era departe si ea se găsea pentru întâia oară fara mama- de care nu se despărţea nici în somn. Acum se ţinea de straiţa lui Iliuţă cu o mână iar cu cealalta şi-o strângea pe a ei ce-i stătea pe-un umăr, după cap.

 

Terminaseră de urat şi la ultima gospodărie; porniră spre casă.

Ceata se sparse, câţiva o luaseră veseli repede la vale spre uliţa lor. Drumul, acoperit de zăpada bătătorită de urmele carelor si de paşii oamenilor, şerpuia printre case şi livezi, pe care le puteai vedea până departe.

Măria rămase – cum altfel?- în urma lor, chiar şi grijuliul Iliuţă se depărtase binişor de ea, cuprins de bucuria unei bătăi bune cu zăpadă. Bulgării zburau la deal şi la vale în râsetele si chiuiturile copiilor.  Unii, mai puternici, tăbărau pe cei mai slabi şi să te ţii frecuşuri! Ţipau, râdeau, se strigau unii pe alţii, se rostogoleau la vale incleştaţi in joacă…

Dar, parcă lipsea ceva, totuşi.

-„Măria!” îşi aduse aminte Iliuţă, de undeva de deasupra unui alt baiat pe care îl doborâse în omăt.

-„Mărieee! Unde eşti?”

Ceilalţi se opriră din joacă.

-„Ce-i măi, ce-i?”

-„Măria, unde e Măria?” strigă la ei Iliuţă.

-„No, de unde să ştiu io?” îngăimă fără putere Trăian. –„Că doară cu tine o fo’” .

– „Mărie, Mărieee!!!!!!!!” Strigă din toţi plămânii Iliuţă. Presimţea ceva rău… cum să se intoarcă acasă fără Măria?

– „Măriiieeee, Măriiieeeeeee!!!!!!”

Se ridicară şi se repeziră cu toţii în sus, la deal. Acum se grupaseră şi urcau cu băgare de seamă, scotocind cu privirea pe drum şi prin ogrăzi…

Un câine incepu să urle departe, in valea de se lăsa in dreapta drumului si ceata, speriată, se strânse şi mai aproape…

-„Lupul!” îngaimă unul mai mic, Gavrilă, fiul popii.

-„Taşi măi, n-o mai vinit lupii p-aişi de cand o dat grofii cu puşca…”

-„Ce, n-o vini altu?” nu se lasa micuţul.

-:Mă! Nu ţi-o zîs părintele că lupii vin numa in haită? Auzit-ai tu amu mai mulţi lupi?” se intoarse Trăian ameninţător către el.

Micuţul tăcu, ruşinat că îl luă frica pe dinainte. Învăţase şi el la şcoală că lupii umblă în haită, dar cel mai ruşine îi fu că trebui să-i zică asta Trăian, că tată-su era numai un rotar din sat, nu popă ca al lui.

– „Bine că amu trebă să cătăm plodu şela… musai o fo să margă şî ie…” bodogăni micuţul, ca un om mare, ca să schimbe vorba. Lui Trăian atât i-o trebuit să audă. Îl apucă pe fiul popii de guler şi, când vru să-l arunce în omăt, altul, din faţă strigă vesel:

-„Uite-o!”

În faţa lor, Măria stătea dreaptă, speriată, cu mâna pe baiera straiţei, privind la ei.

Tot uitându-se împrejur, cu ochii la noutăţile ce-i treceau prin faţa ochilor, nu bagă de seamă că ceilalţi se depărtaseră… Iar cei mari, în goana lor de joacă uitaseră de ea acolo, după un cot al drumului…

Când s-a pomenit singură, se opri aşa, stana de piatră şi nu-şi mai luă privirea de la drumul care o cotea la dreapta… Tăcuse si asteptase… Nu ştia ce să facă. Să plângă? Cine s-o audă? Acasă doar deschidea gura si scâncea puţin şi toti erau la picioarele ei… Dar aici, cine să fie?

Iliuţă se repzi la ea şi o luă în braţe:

-„Mărie, Mărie, ce faşi aişe?”

De cum o luă în braţe, Măria se dezmetici şi prinse curaj – începu un bocet atat de tare, că stârni o laie de câini de pe la casele vecine. Iliuţă se chinuia s-o ţină bine, dar fata, atentă totuşi la straiţa ei pe care tot pe umăr şi-o ţinea, nu se lasă cuprinsă bine de mâinile baiatului… O lăsă încet jos şi o porniră la vale printre hămăiturile cotarlelor ieşite pe la garduri. Incet, liota de urători o porni la vale.

În cele din urmă ajunseră pe uliţa lor şi se despărţiră, fiecare la casa lui. Ajunseră şi la ei. La o fereastră, mama pusese lampa aprinsă.

-„Uite Mărie, casa noastră”, zise Trăian vesel copilei. Aceasta, de bucurie, zmucindu-se din mâna lui Iliuţă, o luă la goană. Nu avea cum sa facă multi paşi… inevitabilul nu se lăsă aşteptat. Acum era intinsă cu faţa in jos, in zăpadă; straiţa, agăţată incă de ea, zăcea aproape goală pe luciul zăpezii bătătorite… Când ridică privirea văzu dezastrul. Toată munca ei de-o noapte, goana după cei mari pe la atâtea case, plânsul ei din ajun, toată hărmălaia ce-o iscase, in sfârşit! toată munca ei fuse de-a surda? Obosită de cât plânsese cu folos până atunci, Măria se ridică repede şi-şi strânse degrabmerindele de pe jos; cu o mâna ţinea straiţa şi cu cealaltă mătura tot ce-i căzuse, direct in ea… Mă rog, aproape tot sau poate chiar mai mult… Nu mai conta, important era că ajunsese acasă.

Inăuntru, ca acasă: cald, bine şi miros de bunătăţi. Mama, cum le deschise uşa o şi luă în braţe:

-„Mica mea, Măriuţă! Tulai-Doamne, uite la ie, ce aprinsă e! Cum o fola corindat?”

– „Fain mămucă, om corindape la căşi”… se lăudă ea in gura mare, nevoind sa spuie cate o păţit… Mama ca mama, dar tata avea o vorbă ase de hotărâtă…! Şi mica diavoliţă ştia ca altadată plânsul ei va fi în zadar.

 

 

Mai tarziu, pe la cântatul cocoşilor termină si mama treburile. Trebuia să se întindă puţin în pat, urma o zi grea. Slujba de dimineaţă la biserică, apoi masa de Crăciun tocmai după miezul zilei… Scoase ultimii colaci din cuptor, luă lampa şi se îndreptă spre pat. Copiii dormeau tustrei pe laiţa dinspre cuptor. Vru să se aşeze lângă omul ei, cand o izbi un iz puternic şi nu tocmai plăcut. Ce să fie? În casa ei de ardeleancă gospodină aşa ceva era cu neputinţă să se găsească! Pfui! Din ce în ce mai tare! Nu se poate, parcă a murit un şoarece, aşa duhneşte! Cu lampa în mână săltă aşternuturile şi se uită pe sub laiţe. Nimic! Doar ieri cotrobăise acolo, făcând curăţenie. Eeee! O fi adus oarece gunoi de afară odată cu lemnele de foc? Cercetă şi acolo. Nimic! Se îndreptă de şale cu greu, obosită de peste zi. Ce să fie? Nu avea cum să inchidă un ochi făra să afle ce duhnea aşa de tare şi fără să faca curăţenie. Tot privind de jur-împrejur pe podele, văzu ceva, un nu-ştiu-ce în dosul uşii. Ceva negru, rotund… Uite şi pe uşă! O şiră subţire de negreală… de unde vine? Mai sus, agăţată de un cui, în rând cu celelalte, stătea straiţa copchilei. O pată mică, pe fundul ei, mustea, sobozind arar câte doua-trei picături… O cuprinse o frică mare. Ce intrase in straiţa fetei? Ce putea fi?  Se repezi şi o răsturnă pe un ţol: printre mere, nuci, colaci si chiar migdale, prune uscate şi gutui, se răsfăţa, cât era de mare, o urmă a trecerii vreunui câine cu oile la imaş… un biet rahat, inţepenit de ger, prinse acum a se dezgheţa la caldura casei…

 

Dimineaţă, o mamă, muiată de oboseală dar îngrijorată, avea nevoie de explicaţii… Nu, n-a fost nimic, au spus băieţii, poate doar cineva rau dintre copii să i-o fi pus-o acolo… din invidie. Sau – te pomeneşti- că Măria  s-a grăbit şi s-a lăcomit când şi-a strâns singură ce-a pierdut la întoarcere?  Cine poate să ştie mai bine decât ea însăşi?

 

Mai vrei cafea?” mă întrebă bunica.

– „Nu, sarumâna, am destulă”.

Mestecam încet în ceaşcă şi abia îmi ţineam un hohot de râs. Dar ar fi fost prea mult, râsesem destul şi povestirea se terminase demult.

– „Şi? Pe urmă? Ce au mai spus mama, tata?”

– „Ce să spună? Că a fost ultima oară cand o mai lasă pe Măria la colindat, ce să zică?”

– „Şi aşa a fost?” insistai eu.

La care, bunica îşi îndreptă ochii aceia micuţi şi negri şi mă privii triumfătoare, aşa cum trebuie să-i fi privit pe ai ei demult, acasă:

– “Dacă era aşa, nu aş mai fi făcut în viaţă tot ce mi-am dorit, nu crezi?”

  Citește în continuare

Notă

ZBORUL, UN DANS…

4 Noi

ZBORUL, UN DANS AL TRĂIRILOR

Sfârşit de august tropical la ţărmul mării.
“Soarele s-a topit şi a curs pe pământ…”este acum o icoană vie peste tot întinsul Dobrogei. Numai vântul – copil sprinţar şi năbădăios – mai toarnă, în picături, treziri la viaţă peste natura incandescentă.
De cateva zile, prin văzduhul învolburat de atâta fierbere, păsări de metal şi foc îşi croiesc cărări, numai de ele ştiute, rupând, în fâşii asurzitoare, liniştea des-încercată în acest colţ de ţară. Pe aeroportul Mihail Kogălniceanu, unii dintre cei mai buni piloţi de la noi şi de peste hotare îşi pun la încercare măiestria zborului. Două zile pline, câte şase ore de balet celest, cel mai mare miting aerian organizat vreodată la noi în ţară.
Spectacolul începe. Mulţimea de privitori, sosiţi cu miile pe aeroport, admiră în extaz avioanele cu reacţie si clasice, elicopterele care trag bannere uriaşe sub ele, paraşutişti sportivi, toate într-un ritm ameţitor, ce face insesizabilă trecerea timpului. După fiecare episod aplauze, aplauze…
Când, deodată, vocea crainicului anunţă ceva ce aşteptam cu nerăbdare de la început. Un pilot al Bazei Aeriene ce găzduieşte mitingul îşi va începe zborul.
Pe Valer Mureşan, pe atunci căpitan-comandor, îl cunoscusem deja cu un an în urmă, tot aici, la, un exerciţiu internaţional. Îmi revin în minte scene de la demonstraţia sa de atunci, când a oprit respiraţia unor colegi străini veniţi să-i vadă pe români la antrenament. Nu reuşisem să schimb decât vreo două-trei cuvinte cu el, înainte de a pleca la avion.
Abia acum înţeleg de ce atâta reţinere. Pentru că un artist nu are nevoie să-şi justifice opera. Iar Valer Mureşan este de mult timp un artist al zborului, un inger dansând pe cer…
În sfârşit porneşte.
Începe zborul.
Într-un ţipăt ascuţit, pasărea argintie ţâşneşte.
Încă puţin şi o văd acolo, sus, în lumea plutirilor şi a închipuirii. Acolo, unde omul se contopeşte cu maşinăria de nu mai ştii să faci deosebirea între ei.
Îl văd când ciocârlie, repezindu-se drept în sus, când delfin jucăuş rostogolindu-se în cercuri şi rasucindu-se, când şarpe ridicat ameninţător, când bidiviu galopând ascultător pe câmpia nesfârşită a sufletelor… Tonou şi looping, immelman şi semi-cobră, toate se succed într-un dans al vieţii şi al morţii , când năvalnic, când potolit, de îţi iau  răsuflarea.
Jos, muritorii, cu palma streaşină la ochi, chiar că nu mai respiră.
Sus, acolo departe, Mureşan îşi urmează dansul, fără să ştie ce emoţii stârneşte în noi. Sau poate ştie şi tocmai acest lucru îl face sa ne ţină pe foc moale…
Un salut de-a lungul pistei şi apoi urmeaza aterizarea.
Dar nu! Ca şi altădată, Mureşan ne dă, şăgalnic, o mostră de amăgire. De la un cot de faţa pistei, cu trenul deja scos, se înalţă iar în trombă, despicând cerul spre înalturi. Pentru noi, cei de jos, niciun calmant nu-şi mai face efectul. Nici măcar după ce aterizează cu adevărat şi trece prin faţa noastră, spre locul de parcare, nu ne putem stăpâni emoţia după cele ce am văzut şi am trăit.
Pentru că zborul, cu Valer Mureşan şi cu alţii ca el, nu poate fi exprimat în cuvinte. Zborul se simte, este o trăire interioară, este o creaţie, este un sentiment.
Toată suflarea de lângă pistă a înţeles. Iar Valer Mureşan – unul dintre mulţii artişti ai zborului de la noi, a primit Premiul pentru cel mai bun pilot militar roman al RoIAS-2001.

Asta scriam in urma cu mai bine de unsprezece ani, într-un august torid…
Oare pe unde-o mai fi eroul nostru?

Silviu Bian si marota politicii de dreapta (sau cum se impart sape şi lopeţi pentru nătăfleţi)

18 Oct

Am auzit, dragii mei, zilele trecute, de o altă întâmplare – obişnuită aş zice, aici pe Dâmboviţa, cum că un om politic, secretar de stat si mai-mare peste împărţitorii de slujbe, ar fi fost prins cu ocaua mare. Prea mare chiar şi cu mulţi bani in ea… Poate chiar prea mulţi si, ar zice gurile rele – neîmparţiţi cui şi cum trebuie… Cam 82 de mii de lei, după ce  in septembrie ar fi luat alţi 26 de mii de euro. Cum de unde? De unde se iau banii pe la noi! De la proşti, fireşte! Sub forma de sfânta şpagă românească! Asta se ia mai abitir decât cuminecatura la biserică…!

Si, curios cum m-a facut mama şi mass-media, deschid un ziar online, că tot n-am ce face azi: http://www.adevarul.ro/actualitate/social/Seful_ANOFM-_Noi_nu_trebuie_sa_privim_poporul_roman_ca_pe_un_popor_de_academicieni-_Avem_puturosi_cati_vreti_0_373163250.html

Interviu cu Silviu Bian, şeful ANOFM din 16 noiembrie 2010, autor Cristina Sbîrn.

N-am să dau tot interviul pentru că a trecut un an de zile la mijloc, dar ceva interesant apare pe la jumătatea lui, ceva ce pare să mă lumineze asupra persoanei in chestiune. Păi nu trebuie să-l cunoaştem, să ştim despre cine vorbim?

Trebuie să mai spun de la care partid e dl. Bianu?  E cineva care nu ştie?  Toată lumea a înţeles?  Buuun!  Acum să revenim… La una din intrebări, Bianu – ca oricare pedelist care se respectă (na, m-a luat gura pe dinainte!) începe cu “înregistrarea” dată de ideologii dumisale si ai tuturor portocaliilor. Adică PRESA E DE VINĂ!

Rep. “-La noi se discuta în momentul izbucniri crizei despre milionul de şomeri”.

S.B. – Consider că faceţi un mare deserviciu poporului român, presa, prin dezinformările (altă marotă! – n.red.) pe care le faceţi. Faceţi o presă de proastă calitate şi am spus asta şi în direct, cu camerele pe mine..” (Ia uiteeee, un alt critic specializat in presă!)

  Rep. „-Nu toată presa, domnule Bian, e o apă şi-un pământ”.

  S.B. “-Cei care ies la suprafaţă (???) îs o apă şi-un pământ. (Adica cei care nu ies la suprafaţă, care nu scriu, care nu fac presă- sunt cei buni! n.red.)

„Şi ştiţi care e răul, când te duci afară? Eu am prieteni afară care vin pe la mine şi rămân surprinşi ce diferenţă e între România oglindită de voi, de presă, prin televiziuni, prin tot,şi ce Românie există aici.”

(Deh, o fi şi o altă Românie, văzuta din casa dumitale, din maşina dumitale nouă cu foarte mulţi cai-putere, din conturile si de pe terenurile dumitale! n.red.)

  S.B.”-Voi aveti obiceiul să vă murdăriţi ţara voastră, (n-am înţeles, nu e şi a matale?) ca şi când te-ai duce acasă şi ai lua noroi şi ai (da-n.red.) pe părinţii tăi”.

Aferim! Noroc cu dumneata, că ţi-ai păstrat curaţi parinţii ce ţi-au dat viaţă şi educaţie! Adicătelea, mai pe româneşte, chiar ei te-au învăţat să fii şpăgar? Şi să furi din salariile oamenilor? (curată politică de dreapta…!) Te-au învăţat să spui una şi să faci alta?

Hait! Şi eu care credeam în mitul verticalităţii morale a moţilor!

Ehei, dragii mei, însă acuşica vine bomboana cea iute de pe tort… Vajnicul nostru împărţitor de sape şi lopeţi pentru nătăfleţi îşi dă de-a dreptul arama pe faţă spunând ce gândeşte cu adevărat (împreună cu toţi ai lui,  portocalii, fireşte!) despre aceştia din urmă.

Reportera, fată deşteaptă şi chiar şmecheră aş putea zice (mânca-o-ar tata!) îi mai întinde ciocoiului o momeală:

 Rep. “-  Nici în politică cei care ies în faţă nu sunt curaţi ca lacrima…”

La care bianul, luat de val, varsă din adâncul său:

S.B. “-Încercaţi voi să faceţi mai multă politică ca ei.” (sic! cacofonia ne explică valoarea celor vărsate aici de ispravnicul-ciocoi …) Noi nu trebuie să privim poporul român ca pe un popor de academicieni. (dar cum bre?) Noi trebuie să facem o analiză a poporului aşa cum e. Avem curve, beţivi, puturoşi. Puturoşi câţi vreţi. Ştiţi ce înseamnă puturos, nu? Leneş.(mersi de explicaţie, bibicule!) “Păi haide  să vedem cum îi tratăm pe ăştia, cum tratăm bolile astea, că sunt boli sociale!”

Cum?  Aceasta e părerea unui om politic pus în fruntea mesei la ANOFM??????

Ăsta ne dă noua de muncă? De la care partid e?  Dau o pagina inapoi si văz…

Ptiuuu! Bătu-te-ar sănătatea! Omul este, sau a fost, vice- pe la organizaţia Alba a PD-L. Aşa da, bre! Credeam că e de pe la ăştia… de la uniunea socialistă, după cum spun portocaliii cu scrâşnet de măsele… Dar nuuu , el e om de dreapta (adică de „cea”, nu de „hăis”), tocmai din „Ţara Moţilor! (Crăişorule, nu Te uita la noi!)

Adică… nu e un pârlit, un …alde Mitică…!

Mă ierţi don Bianu, nu ştiam că sunt curvă, beţiv şi puturos– recte leneş, după explicaţia matale! Eu eram obişnuit să mi se spuna „domnule” dar acum… Dacă nu-mi spuneai trăiam în neştiinţă. Dar noroc de mata, om politic destoinic ce vii să-mi luminezi calea şi să mă curăţeşti (de banii mei munciţi)!  Aşa-i trebuie românului, dacă nu ştie ce e cu el, să vină un neica Bianu şi să-l scuture bine de bani pentru ca apoi să-i spuie verde-n faţă şi de ce! Păi dacă-i curvă, beţiv şi leneş???

Nu mai ştiu, nu-mi mai aduc aminte pe unde am mai auzit eu asta? Mă tot gandesc şi nu-mi vine în minte… Ceva cu … stat social,  parcă… cu politici de dreapta…cu “nu mai merge cu pomana de la stat”…  Parcă era unul care se uita alăturea când te privea , de zicea asta, nu?

Dar, în sfârşit…, oameni politici… Nu poţi să-i contrazici,  că te speteşti degeaba căutând de muncă ori chiar muncesti  pe degeaba în ţara asta care acum e numai a lor, că îţi şi sar  drept la beregată unii ca Preda, Voinescu, Udrea & Comp.

Stai pe locul tău, comunistule! Noi, Politicienii de Dreapta suntem garanţia pentru viitorul Ţării;  fără noi nu există nimic sub soare!

Fără noi totul se va duce de râpă! Şi nu-i mai asculta pe alţii, nu te mai uita la antene, la realităţi tv sau la alte parascovenii dintr-astea, plătite de duşmanii Ţării, care vor sa aducă inapoi comunismul! Lasă-ne pe noi, că iţi aducem fanariotismul!

Vezi, dacă nu gândeşti bine măi Mitică?  Sunt gata să-mi dau cu pumnii în cap ruşinându-mă cât de naiv pot să fiu… Dar, mai la vale în interviu, ce văd?  Citesc şi nu-mi vine a crede, oprit aşa, cu pumnii deasupra capului:

S.B.”-Eu nu sunt om politic. Sunt şi eu politruc. (hopaaa!) Mă uitam la nişte derbedei de la o televiziune că transmit de o săptămână de la Constanţa cum se iau ajutoare de la Uniunea Europeană. […].”

Eeiii! Aşa daaa! Înţeleg şi eu pe limba mea…! Mi-a venit inima la loc.

Păi aşa spune nene, că eşti politruc! Că te uiţi de o săptămână la „derbedeii”ăia, fir-ar ei să fie, cum amăgesc poporul –curve, beţivi şi leneşi–  că la malul mării se dau ajutoare de la coana mare de la Bruxelles şi că la alţii nu! (dar n-ai avut nimic de facut in saptamana aia în  care te-ai uitat la televizor?)

D-aia sunt derbedeii ăia “derbedei”: pentru că îi aţâţă pe unii împotriva altora cu ajutoarele, în loc să-i încoloneze frumos pe toţi –curve, beţivi şi leneşi– la uşa ‘mnealui ca să cerşeasca de muncă!

Că spune chiar politruc-paşa ce trebuie făcut:

S.B.”-Deci, eu consider că ăştia (derbedeii, de! n.red.) sunt duşmanii acestui popor. (aoleu!) Şi atunci vreau şi eu o presă care să spună, în afară de Moraru (cum, nu ştiţi care Moraru? –Naşul bre! n.red) că şi el e slugă la alţii, nu ştiu la cine (să mori tu că nu ştii?) care mai spune şi adevăruri (aici m-ai topit…) să-i lămurească pe cetăţenii care sunt în căutare de loc de muncă (adică curvele, beţivii şi leneşii? parol nene?) că singura lor şansă ca să trăiască mai bine, ei şi familiile lor, este să vină la agenţiile unde sunt ei arondaţi.

La care bre, la alea de unde-ţi iei sacoşele cu bani? Ca să ştiu unde-i trimit şi eu, dac-oi putea…

Da dom’le, a zis-o bine că e politruc!

Dar, parca ăia de dinainte, de pe vremea plumbuitului (vorba amicului Gore Pîrgu) nu erau chiar aşa de deştepţi; ăia luau sacoşe cu carne, mezeluri, vin, ţuică, murături, mă rog, ce mănâncă tot omul… Uită-te dumneata cât a evoluat societatea noastră şi odată cu ea omul de tip nou – politrucul de azi! De la fleacuri de mancat la bani fără număr… aşa, ca să vadă prietenii dumisale de prin străinătăţuri cat de bine se trăieşte în România când vin să-l viziteze…

Oare or trece şi pe la pârnaie să-l vadă?

Gorepirgu's Blog

Just another WordPress.com site

Genunchiul Lumii

blogolumea. strada sforii. poezie pierdută. crochiuri. cotidiene

Alexandru Mitache's Blog

Jan-Ken-Pon WordPress.com weblog

The WordPress.com Blog

The latest news on WordPress.com and the WordPress community.